MAGLAVIT – LOCUL SFÂNT
Istoria « arătărilor » așa cum sunt numite în continuare momentele în care Petrache Lupu L-a văzut pe Dumnezeu începe în 31 mai 1935. Despre autenticitatea lor ne încredinţează preotul Nicolae D. Bobin care precizează în broşura « Minunile de la Maglavit. Convorbirile cu Dumnezeu ale ciobanului Petre Ghe. I. Preda Lupu – din comuna Maglavit Dolj » că au fost verificate şi de către Prea Cucernicul Părinte Consilier Cultural al Sfintei Episcopii a Râmnicului Noului Severin, preot D. Cristescu, precum şi de Prea Cucernicul Părinte preot C. Stănică, preşedinte al Societăţii Preoţeşti Oltene « Renaşterea ». « …… fac înaintea părintelui N. Bobin următoarea declaraţiune pe care o întăresc prin punere de deget fiind neştiutor de carte » ; a fost de altfel motivul pentru care Petrache Lupu n-a vrut să comunice de la început « Mesajele Moşului » , jenat, ca şi Moise odinioară de simplitatea şi neputinţele lui omeneşti; ba chiar convins că lumea o să râdă de el. Şi lumea ar fi râs desigur, mai mult decât a făcut-o, dacă n-ar fi fost la mijloc împrejurarea minunată că dintr-o dată şi inexplicabil « mutu vorbea ». Curajul îi vine abia după cea de-a treia arătare când l-a încredinţat : « să spui mereu la lume ce ţi-am poruncit şi să nu-ţi fie teamă căci am eu grijă de cei ce nu cred. Iată cele relatate de cioban preotului Nicolae Bobin.
« Vineri, acum două săptămâni (31 mai a.c.) am venit acasă de la oi fiindcă avem treabă şi am stat până aproape de seară (orele 4 – 5 p.m.) când m-am pregătit de plecare să mă duc iarăşi la oi. Am plecat pe drumul ce duce spre stână trecând prin pădurea de lăstari de salcâmi şi plopi tăiaţi de astă toamnă (1934).
În drumul ce trece prin buturugi îmi iese în cale un moş bătrân cu barbă albă şi lungă până la brâu, mustăţi foarte lungi şi împreunate cu barba. Faţa îi era acoperită tot de păr din care se vedeau : ochii cari erau albaştri ca şi cerul, nasul şi gura. În loc de îmbrăcaminte avea peste tot numai păr alb ca mătasea de frumos, dat peste cap şi care-i acoperea corpul până jos la degetele picioarelor. Restul picioarelor în sus nu se vedeau, fiind acoperite de păr. Mâini iarăşi n-am văzut, ci numai ceva care semăna cu mâinile dar care erau în spate şi cam ridicate de coate în sus. Nu ştiu ce au fost acelea. Acel moş era foarte strălucitor şi nu avea în afară de păr nici o altfel de îmbrăcăminte şi nu am văzut ce s-a scris în ziare. Avea un miros aşa de frumos cum n-am mai întâlnit la nici o floare de câmp sau de grădină.
Descrierea aceasta a chipului văzut de cioban, am căpătat-o prin întrebări amănunţite şi mereu repetate, spre a nu face vreo confuzie. Când mi-a spus de mirosul cel foarte plăcut, i-am adus din casă nişte smirnă, după care, mirosind, a declarat că aşa era mirosul, dar cu mult mai puternic. Întrebându-l dacă ştie ce-i smirna, mi-a răspuns că nu ştie – precizează preotul.
Acest moş, când mi-a ieşit în cale, m-a întrebat unde mă duc ? mie mi-a venit frică şi am început să tremur de spaimă. El mi-a zis :
– “Nu-ţi fie frică, că-ţi dau eu ţie curaj. Uite, am să-ţi spun o vorbă.”
Atunci nu mi-a mai fost frică şi i-am spus : “Bine, moşule, spune.” Atunci el a zis :
– “Să te duci să spui la lume, la părintele, la primărie şi la biserică, că, dacă nu se potoleşte, dacă nu ţin sărbătorile dacă nu se lasă de rele, dacă nu vin la biserică, dacă nu se apropie, atunci foc, atunci ne rupe muncile ».
Acestea sunt cuvintele pe cari eu am căutat să le redau aşa exact cum le rosteşte ciobanul.
După asta acel moş a dispărut în sus, într-un nor patrat şi luminos care s-a suit în sus până ce nu l-am mai văzut. Eu m-am închinat şi m-am dus la stână, mirându-mă mult de ceea ce mi s-a întâmplat. Când am ajuns acolo n-am spus la nimeni nimic, pentru ca să nu fiu luat în râs.
A doua vineri imediată (7 iunie 1935) tot la aceeaşi oră am venit acasă. Soţiei nu i-am spus nimic din cele ce mi s-au întâmplat vinerea trecută. Am plecat la oi şi tot pe acelaşi drum şi în acelaşi loc iar mi-a ieşit în cale acelaşi “Moş” cu aceeaşi figură tot ca şi întâi şi atunci nu mi-a mai fost frică. El mi-a zis :
– „De ce n-ai spus la lume ce ţi-am zis ?” Eu I-am răspuns :
– „Am uitat”. Şi m-am închinat şi am zis iarăşi : „Doamne, iartă-mă, că am să spun. Atunci El mi-a zis :
– „Bine, te iert dar să spui la lume tot ce ţi-am poruncit”. După asta iar a dispărut tot ca întâi. Eu m-am închinat iarăsi şi m-am dus la oi şi iar n-am spus la nimeni nimic căci mi-era ruşine că va râde lumea de mine.
A treia vineri imediată (cea dinainte de Rusalii, 14 iunie 1935) am venit acasă iarăşi şi n-am spus nimic, nici nevestei şi nici la alţi oameni. Tot în acelaşi timp am plecat iarăşi la oi, pe acelaşi drum. În acelaşi loc în dreptul unei tufe dese de plop iarăşi îmi apare în faţă acelaşi „Moş” , tot cu aceeaşi figură la fel ca întâia şi ca a doua oară, fără nici o deosebire. Mie iarăşi nu mi-a mai fost frică pentru că L-am cunoscut. El mi-a zis :
– „De ce n-ai spus la lume ce ţi-am spus întâia şi a doua oară ?” Eu i-am răspuns că am uitat. El, supărat, cu glas gros şi tare, mi-a zis :
-„Să spui la lumea cu care te întâlneşti, la părintele, la primărie, la biserică, că dacă nu se potolesc, dacă nu ţin sărbătorile, dacă mai fac rele, dacă nu vin la biserică să se roage, dacă nu se apropie, atunci foc, atunci ne rupe muncile”. (acestea sunt cuvintele aşa cum le rosteşte ciobanul şi cum pretinde că i le-a spus acel „Moş” – (N. Bobin n.n.). Eu i-am zis : „Stai să mă duc întâi la oi”. Moşul a zis :
– „Haide că merg şi eu”. Eu i-am zis atunci : „Hai, moşule”.
Am plecat amândoi împreună pe drum până la stână, mergând unul lângă altul. El mergea în aer, fără să atingă cu picioarele de pământ, mai sus cu două palme.
Am ajuns la stână şi eu am trecut să mulg oile. Moşul sta lângă mine şi spunea mereu :
– „ Să te duci chiar acum în sat şi să spui la lume”. Eu i-am zis : „Stai că mă duc după ce mulg oile”. La stână erau atunci Ion N. Săvescu din Maglavit, care avea rând la brânză, cu un alt cioban mai mic, al meu, anume Florea M. Pavel care m-au auzit vorbind cu acel Moş. Ion Săvescu m-a întrebat cu cine vorbesc căci el nu vede pe nimeni. Eu voiam să le spun şi lor, dar nu puteam, căci îmi venea imediat ameţeală când deschideam gura să le spun. Băiatul cel mic Florea M. Pavel a strigat şi el la mine :
– „Mă, nene Petrache, cu cine vorbeşti, mă ?” Când vroiam să-i spun şi lui, iar îmi venea ameţeală şi nu puteam.
Moşul sta tot lângă mine. Când am terminat de muls oile, Moşul a zis :
– „ Haide acum”. Eu i-am răspuns : „Stai să strecor laptele”. Când am luat găleata ca să-l strecor, mi-au tremurat mâinile fiindcă nu L-am ascultat şi am vărsat jos laptele aproape jumătate. Dacă am văzut aşa am lăsat găleata jos şi Moşul mi-a zis :
– „ Haide ca să mă petreci”. Mi-am scos atunci pălăria din cap şi am plecat cu El de la stână înspre răsărit. Am mers împreună cam vreo 50 – 60 metri şi în acest timp El mi-a mai spus :
– „Am să mai viu odată, după ce vei termina tu de spus la lume şi să văd ce-o să facă lumea. În acelaşi timp am să port de grija ta”. Eu m-am închinat iar El mi-a zis încă o dată cu glas gros :
– „Să te duci auzi?”. Mi-a mai lăsat o „vorbă mare”, dar pe care nu am voie să o spun nimănui, până ce nu vine iar. Şi a dispărut iarăsi ca mai înainte, în sus, într-un nor patrat şi luminos, care s-a suit până ce nu L-am mai văzut. Eu m-am închinat şi m-am înapoiat iarăşi la stână.
(La toate stăruinţele subsemnatului, de a spune dacă această vorbă este de bine sau de rău, mi-a răspuns : „Cât îmi eşti de drag, părinte, dar dacă nu am voie, nu pot să spun ; uite, nu mă lasă de-aici din piept”. Şi şi-a pus mâna în dreptul inimei fiind de faţă multă lume).
Aceasta este porunca cu care m-a îndatorat acel Moş şi când m-am înapoiat la târlă am stat de vorbă cu ceilalţi oameni. De mai multe ori am fost împins de la spate de o putere nevăzută ca să plec în sat, dar ciobanii nu m-au lăsat zicându-mi că o să mă duc a doua zi de dimineaţă. Numai după ce m-am închinat mult de tot am fost lăsat în pace. M-am culcat şi am adormit foarte târziu. A doua zi (sâmbătă înainte de Rusalii) am fost deşteptat din somn de noapte şi îndemnat iarăşi de o putere nevăzută, care mă împingea să merg în sat.
După ce am muls oile, am plecat în sat cam pe la orele 10 dimineaţa, am început a spune toate astea la toţi câti îi întâlneam în cale. Am spus şi nevestii şi lui moş Gheorghe I Mituleţu, care, auzind a mers cu mine şi la părintele Bobin acasă. Părintele m-a sfătuit să fac aşa cum m-a povăţuit acea vedenie, adică să spun la lume şi la primărie, iar eu, de ce spuneam lumii, de aceea mă uşuram. După ce am spus la primărie în faţa domnului primar şi a altor oameni au venit la mine ca să întrebe mulţi oameni şi din alte părţi cari, după câte mi s-a spus, au fost ziarişti şi domni de la poliţia şi Pretura din Calafat.
A doua zi, în Dumnica Rusaliilor am mers la biserică unde a venit lume foarte multă.
În timpul când părintele era pe la sfârşitul cuvântării (predica pe care subsemnatul o ţinea regulat după cetirea Sfintei Evanghelii – N. Bobin) cum eu stam cu privirea în jos, am simţit că cineva nevăzut m-a apucat de bărbie şi mi-a ridicat capul în sus.
Atunci am văzut sus în altar, unde slujeşte părintele, plutind pe deasupra tot acelaşi Moş. Era tot la fel cum îl mai văzusem, fără nici o deosebire. Când părintele a terminat cuvântarea, acel Moş mi-a făcut semn cu mâna ca să intru şi eu în Altar. Eu am intrat înăuntru iar părintele Bobin m-a întrebat dacă am să-i spun ceva. Eu i-am răspuns : „ Nu mă lasă ca să-ţi spun”. Atunci am văzut şi mai bine cum acel Moş plutea pe deasupra mesei unde slujea părintele Bobin şi preotul Teodor Popescu şi pe deasupra crucii mari de lângă masă la care El se uita. Mi-a făcut un semn + (semnul binecuvântării) şi eu m-am închinat privind tot într-acolo şi am ieşit după asta afară din altar. M-am dus apoi tot unde fusesem mai înainte şi am stat acolo până la terminarea Sfintei Slujbe. În tot acest timp nu mi s-a mai arătat.
Am luat parte şi la ruga ce s-a făcut la pădure pentru ploaie şi nici acolo nu mi s-a mai arătat. (Aici am de spus eu subsemnatul preot, o observaţie, pe care mi-au istorisit-o acei ce în acest timp erau cu ochii tot pe el. Fiind vânt foarte puternic, lumânările oamenilor, ce ei le ţineanu în mâini în timpul slujbei, deşi le ţineau la adăpost, totuşi se stingeau foarte repede, aşa că erau nevoiţi să le reaprindă foarte des unii de la alţii. El îşi ţinea lumânarea aprinsă chiar şi în vânt, fără de adăpost şi în tot timpul Sfintei Slujbe nu s-a stins niciodată).
Pe ziua de dumnică (7 iulie 1935) m-am dus iarăşi la Sfânta Biserică. În tot timpul săptămânii trecute am îndemnat lumea ca în toate duminicile şi sărbătorile să vină cu toţii la biserică şi să se roage lui Dumnezeu pentru iertare. Cei ce nu vor putea să vină din cine ştie ce motive, atât în această dumnică cât şi în alte sărbători, când popa o bate toaca şi clopotele, să iasă înaintea casei şi să se închine şi ei şi să se roage acasă cu toţii pentru iertare căci altfel le va fi rău şi prăpădul va veni peste noi. De asemenea le-am mai spus ca să nu muncească în aceste zile de sărbători şi le-am repetat mereu poruncile Moşului pe cari le-am primit în celelalte arătări. Femeilor şi fetelor necinstite le-am pus în vedere să nu se mai tragă (provocându-şi avorturi) spre a lepăda copiii zămisliţi într-însele, căci acesta este cel mai mare şi cel mai răspândit păcat al părţii femeieşti şi le-am mai spus să nu mintă, să nu se duşmănească, să nu se fure, să nu curvească să-şi respecte părinţii şi pe cei bătrâni, să postească posturile astea de acum, miercurile şi vinerile, şi să nu mai facă nici un fapt rău şi neplăcut atât oamenilor cât şi lui Dumnezeu. Martor că întotdeauna am învăţat lumea în felul acesta de când mi s-a arătat Moşul, îmi este lumea toată care m-a auzit. Cine nu crede n-are decât să vină aici şi să se convingă. În timpul Sfintei Slujbe din ziua de 7 iulie a.c. nu am mai avut nici o vedenie în Sfânta Biserică.
După terminarea Sfintei Slujbe eu am coborât în vale la pădure (la punctul unde Domnul mi s-a arătat în mai multe rânduri). Aici au venit mulţi oameni şi din comunele învecinate: Golenţi, Basarabi, Hunia, Moreni, Fântâna Banului, Cetate, Calafat, etc. , cărora le-am povestit minunile ce s-au întâmplat cu mine şi i-am povăţuit să facă faptele ce mi-a poruncit Moşul în acel loc. Lumea a îngenuncheat şi un băiat mic a rostit rugăciunea : „Tatăl Nostru” , după care fiecare a plecat la casa sa. Seara m-am dus la târlă şi am muls oile am închegat laptele spre a face brânză. Ceva mai târziu, cam pe la orele 10 – 11 (p.m.) m-am dus la locul arătării şi am aprins lumânări şi tămâie. După ce m-am închinat aşa cum se închină toată lumea creştină şi după ce m-am rugat lui Dumnezeu ca să ierte toată lumea, am vrut ca să plec iarăsi la stână.
Deodată mi-a apărut în faţă o stea luminoasă şi mare (circa 60 – 70 cm) de formă rombică. Această figură a apărut în faţa mea, stând deasupra pământului în mod orizontal.
Această figură, sau stea, avea interiorul luminat peste tot de lumina cea din mijloc. Marginile acestei stele erau albastre ca cerul. În fiecare colţ era : Ploaie, Vânt, Foc şi Cărbune, aşa cum sunt arătate în această figură.
Când m-am uitat în sus, cam la un stat de om, deasupra mea, am văzut pe acelaşi Moş ce mi s-a mai arătat şi în alte rânduri, fără de nici o deosebire. El mi-a explicat toate semnele din figură şi apoi a făcut cu mine următoarea şcoală : mi-a zis să pun mâna pe această stea şi atunci când eu am vrut s-o prind, ea s-a suit sus deasupra mea şi nu am putut-o apuca. Aceasta, Moşul a repetat-o de trei ori şi mi-a zis :
– „Vezi că acest semn am să-l mai arăt odată, la toamnă sau în altă toamnă, când tu vei fi în sat în mijlocul unei mulţimi de oameni. Dacă până atunci lumea se va pocăi, atunci voi face cu aceasta stea în faţa voastră semnul Crucii,† , semn de binecuvântare şi de iertare. Dacă lumea nu se va pocăi, atunci voi lăsa această stea în faţa ta şi a lumii şi o voi ţine aşa jos. Atunci tu să chemi lumea şi să le spui să pună mâna pe ea. Ea se va ridica în sus şi ei nu o vor putea prinde. Vei mai face aceasta de două ori adică în total de trei ori. După asta vei anunţa lumea să se pregătească fiindcă va începe prăpădul. Atunci steaua va face explozie, iar vântul va împrăştia focul şi ploaia peste tot pămânul”.
Tot atunci Moşul mi-a spus :
– „ Să spui asta la toată lumea şi să nu li se pară glumă sau minciună”.
Afară de acestea mi-a mai spus ca să aduc toate acestea şi la cunoştinţa celui mai mare om din ţară (Regele Carol al II-lea, n.n.) ca el să dea ordin ca lumea să ţină sărbătorile, aşa cum sunt ele acum orânduite de biserica noastră. Să nu muncească în aceste zile şi să se ducă la biserici şi să se roage de iertare. Să nu mai facă păcate, ci să se oprească şi să se apropie de Dumnezeu căci altfel va fi rău.
În dimineaţa zilei de 10 iulie (miercuri a.c.) a venit la târla mea un tânăr din comuna Hunia, Dolj (sat vecin cu al nostru) anume Florea I. D. Dincă de 19 ani şi căsătorit, însoţit de alţi oameni, care mi-a povestit următoarele :
– „ În dimineaţa, acestei zile m-am sculat de am dat mamei mele doi porumbei ca să-i ducă la târg pentru vânzare. După plecarea ei, eu, Floarea Dincă, m-am culcat şi nu am apucat să adorm bine şi în vis sau aievea, a venit la poartă un om înalt şi subţire, tânăr, cu barba mică şi castanie, care mi-a spus să mă duc la Petre Ciobanul din Maglavit şi să-i spun să nu se teamă de cei necredincioşi să propăvăduiască mai departe şi fără frică cuvântul Domnului, căci are El grijă de cei necredincioşi – de cei ce nu vor să-L asculte. Eu m-am opus şi i-am spus că nu mă duc şi atunci acel om tânăr m-a snopit şi m-a trântit până ce i-am promis că mă voi duce. Când m-am trezit am şi venit aici ca să-ţi spun”.
Această declaraţie a lui Florea Dincă din Hunia a fost luată şi de ziarişti în faţa subsemnatului preot, sosiţi la faţa locului chiar până în seara acestei zile.
În duminica de 14 iulie a.c. am venit iarăşi la Sfânta Biserică spre a lua parte la Sfânta slujbă, care s-a făcut de către preoţii din comuna noastră, cât şi de către alţi şapte – opt preoţi din parohiile vecine. La această slujbă a venit lume şi din alte sate ( circa 2 – 3000 suflete). Era biserica plină şi toată curtea. De aici am plecat după Sfânta Liturghie în procesiune la locul minunilor. Acolo am găsit adunaţi din toate comunele
peste 10.000 suflete.
S-a făcut aici de toţi preoţii sfinţirea apei mici, după care s-a botezat toată asistenţa (au botezat toţi preoţii timp de aproape două ore). S-a colectat de la credincioşi aproape 7.000 lei care s-au depus de către cioban şi comitetul ad-hoc la Casa de Economie, de pe lângă oficiul poştal local în scopul de a se cumpăra două troiţe şi a se zidi fântâna ciobanului în ciment. Cu ce s-a mai dat acum de către pelerini s-a trecut de suma de 8.000 lei.
După terminarea Sfintei Slujbe, atât părintele Bobin cât şi subsemnatul cioban am vorbit mulţimii îndemnând-o la pocăinţă şi întoarcerea către Dumnezeu.
În timpul Sfintei Slujbe am văzut iarăsi plutind pe deasupra noastră şi a lumii pe acelaş Moş cu aceeaşi figură ca în alte dăţi. Am spus aceasta părintelui Bobin cum şi Prea Cucernicului Părinte C. Stănică (preşedintele Asociaţiei Oltene „Renaşterea”), care a venit după masă spre a mă vedea şi a cerceta.
Pe ziua de joi (8 august 1935) pe la orele 10 dimineaţa am plecat la stână. Prin pădure, mai înainte de a ajunge la Troiţe, pe când mergeam pe potecă, mi-a apărut în partea dreaptă (M.N.) plutind pe deasupra pomilor chip în formă de om, dar negru peste tot, urât şi cu nasul lung şi coroiat, care plutea prin aer. Acesta cred că a fost ghiavolul. El mi-a spus : „ Ce mi-ai făcut tu de am rămas cu lume puţină rea ?” Eu i-am răspuns : „Nu eu, ci Dumnezeu”.
Atunci am plecat mai departe, iar el plutea pe deasupra pomilor şi mi-a zis iarăşi : „Care este ală Dumnezeu ?”.
Când am ajuns aproape de troiţe s-a scoborât din cer un nor. În nor Moşul sta pe o măgurice (moviliţă) în mijloc. Împrejurul Lui erau 11 persoane – bărbaţi în alb, care stăteau : unul în genunchi şi altul în picioare. Mai aproape de El era o femeie, care sta în genunchi şi se ruga. Atunci Moşul mi-a spus că de ce-i tot zic „Moşule” ? tu ştii că eu sunt Dumnezeu ?. Eu i-am răspuns : „N-am ştiut, pentru că nu mi-ai spus”.
– „Ia seama că Eu sunt Dumnezeu care m-am lăsat pe pământ. Să ştii că nu vreau să te văd bogat. Să spui mereu la lume ce ţi-am poruncit şi să nu-ţi fie teamă căci am eu grijă de cei ce nu te cred, cum şi de cei ce vor să-ţi facă rău. Tu ştii că era să te omoare ghiavolul ?”.
Atunci am văzut cum Dumnezeu a aruncat în ghiavol c-un gogoloi (de 12-15 cm în diametru). Gogoloiul era de foc ca o minge mare, în mijloc era o cruce, iar pe margini gogoloiul era alburiu – strălucitor. Cum l-a lovit cu gogoloiul, ghiavolul s-a făcut praf. După asta eu am întrebat cine este femeia, iar Dumnezeu mi-a spus că este Maica Precesta şi că ea se roagă mereu pentru iertarea lumii.
Dumnezeu a ridicat mâinile de pe noi şi Maica Precesta ne conduce acum şi se roagă mereu ca să fim iertaţi. După asta Dumnezeu a dispărut în sus iar eu, ciobanul, am plecat mai departe la stână.
Acestea sunt declaraţiile mele pe care le fac înaintea părintelui Bobin în afară de cele declarate mai înainte.
Întrebat fiind de către părintele Bobin mai adaug : „nici înainte de a avea aceste vedenii, nici în acest timp şi nici mai pe urmă, nu am fost bolnav cumva. N-am avut călduri nici friguri nici vreo ameţeală cumva şi îmi dau perfect seama de mine şi de ceea ce se petrece în jurul meu. Am avut cunoştinţă de tot ce am făcut şi vorbit atât cu acea vedenie cât şi cu ceilalţi oameni cu care am vorbit în acel timp”.
Aceasta este toată datoria ce o am de la acel Moş ca s-o spun tuturor şi cine va crede să facă cum este voia lui Dumnezeu, iar ceilalţi să facă ce vor, dar are să le fie rău. Sunt cam tare de urechi şi gângav de mic, de când am zăcut de bubat. Acum vorbesc şi aud mult mai bine ca înainte şi cred ca Dumnezeu mă va vindeca complet fiindcă aşa mi-a spus: „că are El grijă de mine”.
Minunile de la Maglavit
O primă şi sacră minune e însăşi « arătarea » lui Dumnezeu sub acea « revelaţiune » sub formă de « Moş » , revelaţiune în urma căreia ciobanul îşi recapătă auzul şi graiul – o altă minune.
Faptul e constatat de localnici şi de toţi cei veniţi la faţa locului să studieze fenomenul. Marin Preda în « Imposibila întoarcere » , la pagina 42 consemnează : « Un fapt era neîndoielnic : tânărul om fusese mut şi povestea că în urma unei vedenii, a apariţiei unui Moş, în singurătatea sa de păstor îşi recăpătase graiul ».
Dumnezeu l-a ales pe el, fiindu-I plăcut Lui. I-a împărtăşit din ştiinţa şi intenţiile Sale şi i-a încredinţat misiunea de a le face cunoscute oamenilor. Totodată l-a înzestrat cu puterea de a dovedi că posedă însuşiri miraculoase. Cei veniţi aici, crezând în cele propovăduite de cioban şi rugându-se împreună cu el la Dumnezeu au trăit fericirea vindecărilor. Astfel orbii încep să vadă, peralizaţii încep să meargă, alţii se tămăduiesc bând apă făcătoare de minuni, ce picura din crengile a trei sălcii (curioasă triadă) aflate în imediata apropiere a locului « arătărilor » şi unde ciobanul a săpat o fântână din care să bea o apă limpede şi rece cum numai aci puteai găsi. Sătenii şi întreaga creştinătate le socotesc făcătoare de minuni.
În timp ce cuvânta, unii (nu toţi) vedeau în jurul capului acestuia un cerc luminos şi două busturi de nor alb ce « apăreau la înălţimea umerilor apoi dispăreau şi reapăreau ». Personal am trăit fenomenul în anii nevinovaţi ai copilăriei.
Sunt numeroase cazurile de vindecări miraculoase. Spicuim câteva :
– O fetiţă de 6 ani, surdo-mută din naştere, se vindecă numai apropiindu-se de stâna ciobanului.
– O altă fetiţă a lui Marin Coveianu din Amzuleşti, fiind, de asemenea surdo-mută din naştere se vindecă la locul « minunilor » unde, în urma rugăciunilor alături de cioban îşi recapătă glasul şi auzul.
– Asemenea un oarecare Gheorghe Pricop, tocmai din judeţul Baia, venit surd s-a înzdrăvenit;
– Femeia Ana Ghe. Şt. Epure din comuna Risipiţi – Dolj, fiind oarbă de ochiul stâng încă din luna aprilie 1935 a venit la Maglavit, s-a rugat şi în urma cuvintelor ciobanului : « Dumnezeu să te ierte şi să-ţi lumineze ochiul » , i-a revenit vederea.
– Acelaşi lucru s-a întâmplat cu o femeie din Balta Verde care a plecat sănătoasă venind şi rugându-se împreună cu Petrache Lupu.
Iată şi două declaraţii :
1. Maria Dumitru Anghel născută Radu Bâşă din comuna Corbu judeţul Olt : « Fiind bolnavă de nervi încă de pe când aveam etatea de 14 ani şi ducându-mă la mai mulţi doctori nu m-au putut vindeca decât acum când am venit la Maglavit, la locul Sfânt la ciobanul Petrache Lupu şi, după ce am dormit la cruce trei nopţi, m-am făcut complet sănătoasă şi nu mai simt nici o durere corporală ».
2. Florea Barbu Paraschiv din comuna Ciumăgeşti – Olt : « Eu având o fetiţă Elisabeta fiind de la naştere pocită, fără simţuri şi damblagită, cu picioarele sucite, era în vârstă de 6 ani şi nu avea nici un fel de simţuri, dar dacă a venit femeia mea cu dânsa aci la locul Sfânt şi cu mila lui Dumnezeu şi cu rugăciunile credinciosului Petre, Ciobanul, astăzi fetiţa este foarte bine ».
Gheorghe Marinescu, ilustrul neurolog al acelor ani, cercetând cazurile de vindecare de la Maglavit, povesteşte şi el câteva :
– « Cazul lui Alexe Stroie Militaru, fost primar la Satullung, orb de 5 ani, venit să se roage cu credinţă pentru sănătate revenindu-i vederea şi povestind cazul altuia ;
– Radu Manolescu din Ianca judeţul Brăila în etate de 54 ani, venit cu mâna şi piciorul drept paralizate, după o şedere de 7 zile la « buturugi » a plecat vindecat
– Costică Trandafir din Coşereni judeţul Ialomiţa, mut şi surd de 17 ani, dormind o noapte la « buturugă » , a început să vorbească perfect ;
– De asemenea Domnişoara Elena Constantinescu din Constanţa, bolnavă de epilepsie de 7 ani, stând două săptămâni la « buturugi » , s-a făcut sănătoasă ;
– Ion Negrilă din judeţul Argeş, de 71 de ani, având paralizată mâna şi piciorul stâng, a stat 3 săptămâni la locul Sfânt şi s-a vindecat ;
– Mai interesant este cazul medicului căpitan Rădulescu, care îşi pierduse vederea în urma unui accident de maşină. Din informaţiile culese de la sora căpitanului s-a aflat că specialiştii din Bucureşti şi Berlin n-au putut să-l vindece. Disperat, a venit la Maglavit unde a stat trei zile după care, revenit, produce sorei, care era farmacistă, o mare surpriză : fratele începuse să vadă. Pur şi simplu nu-i vine să creadă. Se convinge însă când acesta îi descrie modul cum e îmbrăcată, i-a cetit ora de pe ceasul din farmacie. Şi, atenţie, sunt cazuri prezentate, repetăm, de cel mai mare doctor neurolog al acelor ani.
Soţia celui de-al doilea fiu al său – Mihai – povesteşte : « Într-o zi prin 1965 m-a oprit un miliţian la Livezeni şi mi-a cerut buletinul. Când a văzut că am buletin de Maglavit m-a luat la secţie. Tare îmi era frică, dar în birou la el miliţianul m-a întrebat de socrul meu (Petrache Lupu) , dacă mai trăieşte şi ce mai face » şi a adăugat : « să ştii că pe mine m-a dus mama la Maglavit când eram mic că eram moale de la brâu în jos şi acolo m-am făcut bine ».
Ciobanul Petrache Lupu a fost înzestrat şi cu alte puteri miraculoase :
Trimis cu avionul pe front, deşi trupele germane şi române se aflau în plină ofensivă la cotul Donului, prevede că războiul va fi pierdut : « Ruşii vin şi vor trece ». Prevestire care i-a nemulţumit pe mai marii vremii, dar care s-a adeverit.
In cartea “ Rolul Maglavitului în viaţa noastră religioasă” preotul Ioan Mihălcescu la pagina 14 notează alte însuşiri : citirea gândurilor şi cunoaşterea trecutului unora, veniţi la el. Întrebat de Nichifor Crainic : de unde ştii tu? cum ştii? Petrache Lupu îi răspunde : « Eu văd prin om. Uite, dacă omul s-ar ascunde după paravanul ăsta de lemn (capul patului n.n.) , eu văd până dincolo de el până în om ».
Cu mare uşurinţă şi spre uimirea lumii, Petrache Lupu citeşte în viaţa prezentă trecută şi viitoare a multor oameni ce i se perindă pe dinainte, aflându-le tainele şi păcatele lor, deîndată ce îi vede. Astfel un om era chinuit de dureri mari la un ochi, vine la Petrache Lupu când se afla pe amvon rugându-l să-l vindece. Ciobanul îi răspunde : « ai să te vindeci când o învia popa pe care l-ai omorât », fapt recunoscut şi mărturisit de cel vinovat.
La fel o mamă cu doi copii orbi, venită să ceară vindecarea. Şi acesteia Petrache Lupu îi răspunde : « îţi iai asupra ta osânda păcatului tău căzut peste copii ?Tu ai făcut aceşti copii cu fratele tău . » Într-un leşin de plâns disperat, femeia şi-a recunoşcut acest păcat după cum reiese din mărturisirea Ieromonahului Mircea Drăghici de la Mânăstirea Cheia – Prahova .
Acelaşi Ieromonah povesteşte un fapt autentic : un om vine ca să-i ofere toată averea pentru mânăstirea care se va ridica la Maglavit. Ciobanul îl respinge spunându-i : « averea ta e făcută din hoţii”. Într-adevăr omul recunoaşte că fusese hoţ de trenuri şi pleacă amărât. Acelaşi Ieromonah relatează că “în mersul său prin mulţimi ciobanul s-a oprit în faţa unui om din Mehedinţi şi l-a întrebat “De ce m-ai înjurat la crâşmă?” apoi i-a spus că până a doua zi va rămâne înţepenit cu tot corpul. A doua zi într-adevăr omul nu se mai putea mişca.
În relatarea P.D. Roman din cartea « La Maglavit Dumnezeu se arată şi vorbeşte » , pag.16, aflăm un alt caz prin care ceartă o cucoană venită din Bucureşti : « Ce-ai scoborât aici din palat de la Bucureşti şi vrei să dormi pe rogojină ca să înşeli pe Dumnezeu să-ţi dea vindecare fiicei tale când ai făcut atâtea avorturi până acum ? ». Fapt confirmat de cea în cauză.
În cartea « Reconvertirea de la Maglavit a unui fost sectant », Ştefan D.M. Cazan, povesteşte că omul care în iulie 1935 n-a văzut în jurul capului lui Petrache Lupu « Raze de soare sau nori », şi n-a dat crezare la ce spuneau alţii, ajungând la concluzia : « m-am revoltat în sinea mea şi n-am crezut că Minunea de la Maglavit este adevărată. Mă căiam că mi-am pierdut ziua în zadar acolo ». N-a crezut nici în flacăra de foc pe care a observat-o la spatele ciobanului. Încercând să se odihnească, în vis i s-a tras o palmă puternică. Trezindu-se, o pasăre ca o rândunică la ciocnit în cap. Mirat, se întreabă : « Doamne, pasărea asta nu cumva mă lovi pentru necredinţa mea la cele spuse de Petrache Lupu ?. Intrând din nou în mulţime ascultă , uimit , cum ciobanul povestea lumii cum un om din comuna Flămânda – Teleorman a avut un vis ………. ( era chiar povestea sa).
Cei necredincioşi şi batjocuritori, cei care au încercat să profite de pe urma ciobanului sau a sumelor adunate cu prilejul donaţiilor făcute de pelerini, au fost aspru pedepsiţi. Sunt cunoscute numeroase cazuri. Relatăm câteva:
Locuitorul Gheorghe I. Şt. Coca din Maglavit pentru că a luat în derâdere pe cioban, a fost lovit cu paralizia braţelor şi a picioarelor. De asemenea ciobanul Brânzache Guran din Flămânda – Mehedinţi pentru că nu crede în cele propovăduite rămâne paralizat. Un consătean ce locuia în apropierea casei ciobanului – împins de necurat, şi-a însuşit din banii pe care îi transporta de la locul donaţiilor la haltă. Rezultatul : soţia i-a născut o fată fără picioare, stând şi astăzi mărturie vie pentru fapta nesăbuită a tatălui său. Se tărăşte şi astăzi pe mâini fără să ştie măcar pentru ale cui păcate chinuieşte. Sunt cunoscute exemple de cetăţeni care în anii de ateism feroce din perioada comunistă au furat din materialele de construcţie a Mânăstirii şi din casele construite la locul sfânt. Trăiesc încă o parte dintre cei ce cunosc aceste cazuri şi ştiu ce s-a întâmplat în timp, anume că s-a ales praful de gospodăriile şi familiile care şi-au întremat aceste gospodării pe căi necinstite.
Ne mai oprim, totuşi, la arhicunoscutul caz al lui Florea Fîntînă care, făcând pe eroul pe vremea când era secretar la UTM, a luat cele două tablouri ce erau expuse pe casa ciobanului şi le-a dat foc. Dacă până în noaptea respectivă era un tânăr perfect văzător, în dimineaţa zilei următoare s-a trezit total orb. Las pe cititori să-şi explice misterul fenomenului. Se ştie însă că cei ce l-au îndemnat la această faptă nesăbuită au încercat să muşamalizeze situaţia purtându-l pe la fel de fel de medici din ţară şi chiar de la Moscova, fără nici un rezultat. Leacul a venit tot de la biserică. Sfătuit de babe şi purtat de braţe de mama şi sora sa a luat drumul bisericii rugându-se de iertare pe care a obţinut-o, revenindu-i parţial vederea. A continuat însă să comită fapte necugetate – preacurvie – găsindu-şi sfârşitul într-un accident de circulaţie premeditat provocat.
Minunile de la Maglavit în perioada comunistă (1945 – 1989)
Cu toate efectele pozitive ale « revelaţiunilor » şi « mesajelor » puse în gura ciobanului pentru a fi transmise mulţimilor care, cutremurate, îl venerau ca pe un sfânt – chiar era numit « Sfântul de la Maglavit », iar biserica ce începuse a prinde contur, numită « Biserica lu’ Sfântu’ », loc de pelerinaj pentru mai mulţi ani, toate acestea cu urmări benefice pe plan religios şi social n-au putut fi estompate decât de instaurarea comunismului ateu (Magazin ilustrat – XI, 2004 pp.56 – 57).
Odiseea lui Petrache Lupu avea să se înfunde, din nefericire, în tragediile istorice care au urmat. Alte evenimente se abăteau peste lume, inclusiv peste România. La 1 septembrie 1939 avea să se declanşeze cel de-al doilea război mondial care, cu crimele lui nemaivăzute şi abominabile avea să se rostogolească şi peste pământul nostru.
Marcaţi de cele întâmplate la Maglavit, de « minunile » ce se răspândiseră în ţară şi chiar peste graniţe, mai marii armatei în frunte cu generalul Ion Antonescu îl urcă într-un avion şi îl trimit pe front spre îmbărbătarea oştirii. În limbajul lui frust ciobanul i-a spus la întoarcere : « eu îţi zic : noi vom pierde războiul. Ruşii vor veni şi vor trece mai departe », lucru care l-a iritat pe general. A fost unul din puţinele evenimente la care a mai participat între care o sfinţire a unui post de grăniceri la Calafat, deplasări prin ţară – în special în Banat bucurându-se încă de o largă audienţă mai ales în rândul comunităţilor (sate, oraşe) în care războiul încrustase răni adânci, iar teribila secetă din anii ‘1946 – 1947’ dusese lumea în pragul disperării.
Constatând că încă mai continuă să propovăduiască poruncile primite cu prilejul « revelaţiunilor », că încă se bucură de popularitate în rândul credincioşilor reprezentanţi ai Partidului Comunist, miliţia, securitatea încep să-i interzică apariţiile în public sau să mai primească vizite. Ba ceva mai mult într-una din noptile lui august 1949 va fi ridicat de la vie unde stătea de pază, arestat şi, fără judecată, dus la închisoarea Jilava unde a fost torturat, bătut, umilit.Aci avea să stea până în luna octombrie. Motivul : încă de cu primăvară anunţase că la 14 septembrie « Ziua Înălţării Sfintei Cruci» – va spune «Vorba Mare» pe care i-o lăsase «Moşul» cu prilejul uneia din « revelaţiuni ». Sigur, în atari condiţiuni, nu a mai spus-o nici atunci şi nici după. A plecat cu ea în mormânt în decembrie 1994 la venerabila vârstă de 87 de ani, după o lungă şi totală retragere în sânul familiei unde, suferind de vedere (orbire aproape totală), continua să primească daruri de la unii drept-credincioşi şi răzleţe vizite în secret (Amza Pelea, ziarişti, scriitorii, artişti şi chiar înalte feţe bisericeşti – defunctul mitropolit al Olteniei Nestor Vornicescu).Simplă întâmplare sau o nouă « minune » ?. După urcarea în maşină a ciobanului, mărturisesc scena cetăţeni care la adăpostul întunericului priveau la cele ce se întâmplau, Gazul securităţii a refuzat să mai pornească, toate încercările şoferului rămânând zadarnice. Răbdător Petrache Lupu privea la neputinţa celor care îl ridicaseră din vie. Le-a cerut să fie lăsat să coboare puţin din maşină. De teamă să nu care cumva să fugă, au acceptat, dar l-au însoţit jos. A trecut în faţa maşinii, s-a închinat de trei ori zicând : « Doamne, iartă-i » după care s-a urcat în maşină şi le-a spus : « acum daţi-i drumul ». Spre surpriza celor trimişi să-l aresteze maşina a pornit.
Ţintă preferată a atacurilor comuniste, «Fenomenul Maglavit» stârnea multă efervescenţă. Securitatea din Dolj îsi va asuma, printr-o acţiune în forţă, misiunea de a lichida “focarul de obscurantism”. Detaliile acţiunii sunt cuprinse intr-un raport cu numărul 13/23457 din luna septembrie 1949 în legătură cu pelerinajele de la Mânăstirea Maglavit, din care aflăm:
“În ziua de 13 septembrie a.c. au venit la aşa-zisul «loc sfânt» de la Mânăstirea Maglavit, pătrunzând prin diferite puncte, holde şi zăvoaie, cca. 500 de pelerini care în seara de 13 spre 14 septembrie s-au grupat pe lângă focuri cetind după diferite cărţi de rit. Au predicat câţiva pelerini despre credinţă, fără a veni în contradicţie cu actualul regim şi care sunt în curs de identificare.
Prin organele politice şi administrative din Maglavit şi de la sectorul PMR al plasei Calafat – Dolj s-a dus muncă de lămurire în mijlocul pelerinilor, combătând superstiţiile şi misticismul.
După ora 24 s-a procedat la evacuarea terenului de pelerini sub pretextul că a doua zi (14 septembrie) se face tragere din partea armatei cu miliţia. Astfel majoritatea au înţeles că nu mai are nici un rost să rămână pe mai departe în zonă şi au plecat, iar o parte din ei au rămas până la 4 dimineaţa, când au fost evacuaţi.
Starea de spirit a pelerinilor a fost liniştită, fiind stratificaţi din toate straturile sociale. Evacuarea s-a făcut în condiţiuni bune, fără a se agita spiritele.
În cursul zilei de 14 septembreie s-au făcut comentarii din partea populaţiei Maglavitului ca şi de cei veniţi la Mânăstire, ca din cele expuse de ciobanul Petrache Lupu, că în ziua de 14 septembrie când va spune «vorba mare», are să fie prăpădul lumii şi mai cu seamă ca acea zi a fost o zi frumoasă, comentariile au fost în defavoarea ciobanului, iar majoritatea pelerinilor aşteptau cu nerăbdare să vadă ce se va întâmpla în acea zi şi apoi, în faţa publicului adunat să-l compromită pe cioban. Alte comentarii nu s-au mai făcut.
Faţă de această stuaţie am luat legătura cu comandantul companiei de grăniceri de la Calafat ca pelerinajele ulterioare să fie evacuate de către pichetul Maglavit, mânăstirea intrând în zona de frontieră şi astfel pelerinii, fără autorizaţie prealabilă de intrare în zonă, nu pot pătrunde în incinta mânăstirii; astfel evacuările ulterioare nu vor creea atmosferă defavorabilă nouă pentru opinia publică”.
Documentul – reprodus integral din cartea “Ortodoxie şi Putere Politică în România Contemporană” de George Enache, pag. 583 – 584, este, credem, lămuritor despre metodele prin care securitatea încerca să limiteze manifestările religioase, evitând agitaţii în rândurile opiniei publice. Mai mult poate decât problemele pamântului, credinţa a fost un element fundamental de apropiere între oameni. Păstrarea încăpăţânată de către o parte a ţărănimii a vechilor tradiţii, în ciuda eforturilor disperate ale autorităţilor de a le interzice, a fost una din cauzele fundamentale ale perpetuării credinţei religioase în România şi a înfloririi ei în zilele noastre.
Ironie a soartei, la Jilava Petrache Lupu îl va avea ca partener de închisoare pe însuşi Nicolae D. Bobin, condamnat că încălcase dispoziţiile de a depozita şira de snopi la aria de treier, aducând snopii în plasul din apropierea casei, fiind condamnat la 1 an şi 6 luni. Motivele adevărate erau că preotul ar fi stat la originea instrumentării întregii « poveşti » cu revelaţiunile lui Petrache Lupu, organele securităţii neuitând faptul că preotul fusese adeptul ideilor dezastruoase ale « organizaţiei legionare ». Au fost chiar la vremea respectivă personalităţi precum Mihai Urzică, ce a atribuit viziunile unei aprecieri eronate considerând că acestea ar fi de natură diavolească. Vezi cartea “Minuni şi false minuni. Revelaţiuni, semne Dumnezeieşti şi satanisme” (1940).
Spre deziluzia celor ce au venit, au văzut şi s-au convins, au fost mulţi dintre cei ce au pângărit paginile unor ziare şi reviste cu interpretări total false menite a denigra omul Petrache Lupu şi Teofania predicilor sale. Dogma ateistă a comunismului trebuia satisfăcută printr-o îndoctrinare anticreştină a oamenilor.
Acest mod de a interpreta fenomenele de la Maglavit a stimulat pe unii locuitori lipsiţi de Dumnezeu să se înfrupte din bunurile materiale ce cu atâta trudă se încropiseră la locul arătării lui Dumnezeu. Aşa se face că în scurtă vreme au dispărut : cruci, troiţe, amvonul de pe care propovăduia Petrache Lupu, doua din cele trei sălcii « plângătoare » şi chiar bisericuţa din scândură şi alte clădiri folosite de călugări sau de utilitate generală. Am mai spus-o mai sus, de toţi şi de toate bunurile obţinute pe această cale a păcatului, cu riscul de a ne repeta, « s-a ales praful ».
Multe mulțumiri domnului profesor Gelu Dumitru pentru informațiile care n-i le-a furnizat, din cărțile sale, pentru scrierea acestei pagini. Cărțile domnului profesor pot fi cumpărate de la Mânăstirea Maglavit.
